Poveste de familie (1)

  

 

M-a intrebat cineva de ce nu scriu aici povestea bunicilor mei. Am spus: nu stiu, ma doare!  Au trecut multi ani de cand ei nu mai sunt in viata si inca ma doare. Ma doare si pentru ca tatal meu (baiatul lor mai mic) se odihneste acum langa ei. Nu am scris prea multe cuvinte aici nici cand l-am pierdut pe tata si nici in perioada urmatoare, n-am vrut sa impovarez pe nimeni cu tristetea mea.

 

Astazi incerc totusi sa va scriu povestea noastra de familie. Partial asa cum am vazut-o prin ochii mei de copil si partial din istorisirile rudelor mele.

Tata-mare, bunicul tatalui meu, era un taran veritabil. Despre tata-mare nu stiu prea multe dar intuiesc ca era un om foarte bun: 

de fiecare data cand il amintea tatalui meu ii straluceau ochii. Tata-mare impreuna cu sotia lui Elena au avut mai multi baieti. Eu ii stiu doar pe trei dintre ei : bunicul D., unchiul M. si unchiul I. Bunicul meu a devenit ofiter de cavalerie, unchiul M. s-a casatorit cu tusa (nu ii stiu numele, noi ii spuneam Pirica dar cred ca asta era un alint) si s-a stabilit tot pe strada noastra la cateva case distanta iar unchiul I. a ramas in casa parinteasca (de fapt in curtea parinteasca pentru ca si-a facut o fabrica de caramida si apoi si-a construit o casa- cea in care locuieste mama mea acum). Unchiul I. s-a indragostit de o fata blajina si frumoasa tot de la noi din sat si intr-o seara a furat-o pe un cal alb (mult mai romantic decat in filme!). S-au casatorit si au avut un baiat : nasul meu de botez.

 

Bunicul meu D. a absolvit scoala de ofiteri asa cum am mai spus si apoi si-a urmat cariera. A inceput razboiul si linia frontului l-a purtat pana in Basarabia, mai exact la Cetatea Alba- un loc care acum apartine Ucrainei. Nu stiu amanunte din vremea aceea, nu stiu ce sentimente l-au incercat pe bunicul meu pe front, stiu doar ca s-a intamplat sa o intalneasca pe bunica. Si asa cum imi spuneau amandoi mai tarziu intalnirea aceea a fost pentru totdeauna. Bunicul a fost frapat de frumusetea si de personalitatea ei. In plus a gasit-o intr-un moment in care ea avea mare nevoie de protectie. Mama ei murise, tatal ei (ofiter si el) fusese deportat in Siberia iar ea era singura si cu doi frati mai mici in grija (de fapt o sora si un frate). S-au casatorit destul de repede. Sora bunicii a suferit un accident de tren, i-au fost amputate picioarele si la scurta vreme a murit. Bunica isi dorea cel mai mult pe lumea asta sa aiba o fetita , mai ales dupa ce si-a pierdut surioara dar n-a fost sa fie asa. Al doi-lea copil, tatal meu, s-a nascut dupa un travaliu foarte lung si greu (asta in timp ce zona in care se afla ea atunci era bombardata) si l-a botezat dupa numele surorii ei M. iar pana la cativa anisori chiar l-a purtat ca pe o fetita:

 

Dupa ce s-a terminat razboiul au venit in tara, s-au stabilit la Braila iar apoi s-au mutat in mai multe locuri in functie de ordinele pe care le avea de indeplinit bunicul pe linie militara. Dupa trecerea lui in rezerva au venit la tara in Oltenia cea insorita. Unchiul I. le-a dat o jumatate din curtea parinteasca si cateva pogoane de pamant la camp iar ei au vandut cea mai mare parte din mobila pe care o adusesera din Basarabia si si-au construit o casuta modesta. Asa i-am cunoscut eu. In casa lor am deschis ochii. Cat a fost insarcinata cu mine mama il purta pe fratele meu in brate asa ca eu m-am nascut cu o ‘ galca ‘ in cap. In plus eram cam negricioasa, taica-meu era oripilat cand ma vedea. Bunica era cea care il incuraja mereu : lasa ca o sa am eu grija de ea, o s-o spal, o s-o fac frumoasa… si asa a si facut. M-am nascut in mai si pana toamna tarziu bunica mi-a pus flori in cadita de baie, m-a spalat, mi-a cantat...

In timp mi s-a schimbat pigmentatia pielii si galca cu pricina s-a retras dar a urmat alta problema : nu vorbeam. Paream un copil normal dar pana la varsta de trei ani n-am scos nici un cuvant. Tusa Pirica venea in vizita, se uita la mine si zicea: asta e muta! dar bunica mea, care era monument de optimism, nu credea acest lucru nici in ruptul capului. Si a avut dreptate . Cand aveam in jur de trei ani ai mei au plecat in concediu singuri si timp de 18 zile am strans atata suparare ca atunci cand au venit le-am zis din poarta : alta data, alta data… sa nu mai plecati fara mine! Va dati seama ce soc pe ei.

Bunicii mei aveau o relatie speciala. O cultivau zi de zi. Cred si astazi ca atata respect si devotament intr-o casnicie n-o sa mai intalnesc niciodata. Tariau simplu dar aveau tot felul de tabieturi. Se simteau bine in doi. Bunica mea era o femeie deosebita : picta, broda, cosea, tricota, impaia chiar si pasari. Bunicul citea mult si apoi ii impartasea ei ideile citite. Aveau multe subiecte comune de discutie dar cel mai mult le placea istoria. Bunica pregatea placinte cu ce gasea prin gradina : dovleac, varza, fructe. Seara aveau de obicei o ora de ceai (il serveau cu zahar cubic tinut sub limba). Duminica ea il imbraca pe bunicul cu hainele lui cele mai bune iar el mergea la biserica la slujba. Cand a murit bunicul meu drag preotul cel batran (un preot adevarat, dedicat cu tot sufletul, poate am sa va povestesc si despre el cate ceva) abia a tinut slujba de inmormantare. Nu putea sa slujeasca din cauza lacrimilor. A fost singura data in viata mea cand am ascultat un preot plangand si rugandu-se pentru odihna cuiva. Dupa inmormantare bunica si-a aluat obiceiul ca in fiecare duminica sa deschida radioul si sa asculte slujba in camera in care a zacut bunicu’ aproape patru luni.

Daca va uitati in fotografie o sa intelegeti de ce bunica mea a facut furori cand a venit in sat. La vremea aceea vecinele noastre erau imbracate saracacios, nu aveau masini de cusut si nici posibilitatea sa isi cumpere materiale. De bijuterii nici nu mai incape vorba. Dar au adoptat-o imediat pentru ca nu era deloc infumurata. Ea a respectat intotdeauna oamenii pentru ceea ce erau ei si nu pentru conditia lor materiala. Era persoana careia i te puteai adresa oricand aveai o problema. Parea ca are solutii pentru orice si ii facea mare placere sa ajute. Nu am auzit-o niciodata, dar niciodata, vorbind pe cineva de rau. Mama mea se distra mereu pentru ca daca venea la poarta ei o vecina mai clevetitoare si bunicii nu ii placea discutia ii intorcea spatele si pleca in casa fara sa se scuze. Era cocheta. Traiau simplu din pensia bunicului dar ea era cocheta. Si-a iubit nurorile si le-a sfatuit continuu cum sa se comporte pentru a fi iubite de soti. Ea insasi se trezea mereu inaintea bunicului, se imbraca si se aranja (pentru ca nu avea farduri ardea un bat de chibrit si isi creiona sprancenele iar mai tarziu cand a inceput sa ii cada parul l-a strans si si-a facut din el o mesa). Radea mult. Asa era bunica mea in cea mai mare parte a timpului: vesela, calda, optimista, iubitoare. 

Imi amintesc insa si momentele ei de melancolie. Acum simt ca o inteleg parca si mai bine. Era in urma mormantul mamei ei pe care probabil ca nu l-a mai ingrijit nimeni niciodata, casa plina de amintiri in care copilarise (cine stie ce s-a ales de ea…), dorul de tatal ei despre care nu a mai stiu nimic niciodata… Mi-a ramas intiparit in minte felul in care ea stand in fotoliu isi dadea jos ochelarii, oprea tricotatul si imi cerea atlasul de geografie. Il deschidea la harta Romaniei si privea in gol locul imaginar in care se afla Cetatea Alba (pe vremea comunistilor hartile cu Basarabia erau inexistente). N-am auzit-o niciodata spunand un cuvant de regret, probabil pentru ca n-a regretat niciodata ca a plecat « in lume », dar era DORUL.

Ar fi multe, multe, de spus despre ea. Fusese educata la pension pentru a fi sotie de ofiter si chiar a fost o sotie minunata. Dar nu stiu daca a fost asa din cauza educatiei sau pur si simplu pentru ca era un om de o calitate exceptionala. Cand bunicul meu s-a imbolnavit ea a fost cea care l-a sustinut. El se simtea rau, l-au dus la urgente si de acolo la chirurgie, l-au deschis dar medicii nu au putut sa mai faca nimic pentru ca avea cancer la pancreas intr-o forma foarte avansata. Tata si unchiul meu nu au vrut sa le spuna bunicilor cat de grava e situatia, au improvizat o poveste cum ca fierea a fost strangulata, etc. Imi amintesc ca era o zi de vara si ei aveau in fata casei un mar. La umbra marului bunica rasucise o batista pentru a-i expune clar in ce forma ciudata ii gasisera fierea iar el o privea increzator. Dupa cateva saptamani l-au lasat puterile si a cazut in curte. S-a intamplat sa fiu langa el atunci. L-am ajutat sa se ridice dar in clipa aia pentru el a fost clar ca boala lui e grava, mi-a spus ca o sa moara. A urmat pentru el o perioada foarte grea, cu dureri infioratoare. Singurul remediu era morfina. In ultimele luni de viata pierduse contactul cu noi, il gaseam ba dormind ba gemand de durere. In final s-a stins. Asta era in octombrie. Din clipa aia bunica mea s-a retras in lumea ei. Pentru ca nu-si dorea sa mai traiasca i s-au agravat problemele de sanatate. In martie anul urmator a facut o criza urata de rinichi. M-au trimis pe mine sa vad ce face. Am gasit-o lungita in pat. Nu vorbea coerent dar incerca din rasputeri sa imi spuna ceva. A repetat de cateva ori ca sa pot intelege: pe servanta era o bomboniera si in acea bomboniera era o bomboana fondanta pentru mine. De unde facuse ea rost de acea bomboana, in vremurile alea si mai ales la tara, numai ea stie. Asa s-a despartit de mine bunica. In ziua urmatoare au dus-o la spital. Au luat-o acasa dupa trei zile ca sa moara in patul ei dar cand au adus-o nu mai vorbea deloc. M-a privit lung, lung, pana a inchis ochii. Au machiat-o dupa ce a murit. Asta a fost dorinta ei. Cred ca a vrut sa fie frumoasa la intalnirea cu bunicu’ asa cum a fost la prima intalnire si apoi in fiecare zi.