Sarai-gli, adică prăjitură de serai...

Radu Tudoran, "Toate pînzele sus!": Oamenii aruncau nisipul de zor si cel mai inimos, deşi cu spor mai mic, părea Ismail. Bucătarul se opintea în lopata, si-i povestea, gafaind, lui Haralamb, ca Ieremia stia, - mai fusese pe la turci, - cum se fac adevăratele saraigli la Stambul:
- Voi nu ştim ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi-hi-hi!
In dispretul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail ii amintea ascultatorului ca mancase odată, la Galati sau Braila, o asemenea sarailie si pe urma trei zile bause apa cu vadra, fără sa-si potolească setea si sa-i treacă sughitul. A, cu totul altceva se făcea la Stambul!...

 După cum povestea bucătarul, fireşte cu alte cuvinte, nefiind prea bine deprins cu graiul ghiaur, turcii ii spuneau prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost nascocita de un cofetar vestit, pentru sultan si pentru femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic şiret - si după ce-a invatat sa facă prăjitură de serai, pezevenghiul a fugit si a vîndut taina altor cofetari... Saraigliile la Stambul, după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sunt gata poate numai pentru ghiauri. Credincioşii coranului, adevăraţi cunoscători la lucru bun, le pun in borcane cu miere si trandafir si asa le lasă zece zile, sa se îndulcească si sa se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănîncă si p-orma isi ling degetele, dînd har lui Allah. Dar asemenea sarai-gli poti sa mănînci si douăzeci, fără sa te prindă lesin la stomac si fara sa-ti fie sete ioc.
- Aferim, bre, asta sarai-gli!

Eu am pregatit prajiturile dupa indicatiile Maestrului Mihai Uica:  

 Voila:

 

Au fost atît de grozave încît soţul meu le-a mîncat aproape pe toate într-o singura zi.

Niko